În contextul integrării României în Uniunea Europeană, dimensiunea educaţiei ia o amploare deosebită. Asigurarea unei educaţii de calitate în şcoala românească, la nivelul standardelor europene, poate fi un bun început al unei culturi de calitate, în măsură să formeze competenţe, valori, atitudini de tip funcţional, care să marcheze trecerea de la un enciclopedism al cunoaşterii (imposibil de atins în condiţiile de astăzi, când multiplicarea informaţiilor se petrece cu o viteză extraordinară), la o cultură a acţiunii contextualizate, care presupune aplicarea optimă a unor tehnici şi strategii adecvate. O posibilă definiție a educaţiei în concepţia filosofului german Immanuel Kant ar fi: ,,Educaţia este activitatea de disciplinare, de cultivare, civilizare a omului, iar scopul educaţiei este de-a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil”. Un concept greşit despre educaţie este că responsabilitatea în educaţie revine în mod exclusiv şcolii. Şcoala transmite cunoştinţe teoretice și informaţii în formă ordonată şi structurată, dar niciodată nu poate înlocui rolul părintelui. Educaţia ne pregăteşte pentru viaţă. De ea depinde propria noastră existenţă individuală, dar şi relaţia noastră cu ceilalţi, felul în care, ca indivizi, ne vom încadra într-o activitate socială complexă, cum ne vom comporta. Ea trebuie să ne ajute să ne desăvârşim noi înşine ca indivizi, dar şi să ne facă să fim utili comunităţii şi, mai ales, să nu intrăm în conflict cu ea. Educaţia trebuie să ne pregătească pentru comportamentul nostru individual, pentru relaţia noastră cu ceilalţi membri ai comunităţii imediate căreia îi aparţinem, dar să ţină totodată seama că suntem parte a unui popor, a unei naţiuni şi suntem cetăţeni ai unui continent şi ai lumii.